Pentru toate există câte un moment propice, un moment aparte căruia te vei dedica în exclusivitate, un moment care soseşte exact atunci când poate fi trăit la intensitate optimă şi nu când este planificat – aşa e legea firii. Un astfel de moment a fost şi cel în care am decis să călătorim prin România, o scurtă escapadă ocazionată de sărbătorile pascale. Cu itinerarul trasat strict în linii mari (întotdeauna las loc elementelor surpriză a căror apariţie mă încântă), am pornit spre miezul ţării. Vremea neprietenoasă nu ne-a influenţat absolut deloc voia bună, ci mai degrabă ne-a înteţit apetitul de a ajunge cât mai curând la prima destinaţie: oraşul Cluj-Napoca. Oraşul sub asediul ploii ne-a întâmpinat cu a sa arhitectură veche şi cochetă. După câteva gustări absolut delicioase, am mai petrecut puţin timp la Restaurantul Livada, pe canapelele comode, înconjuraţi de lemn în nuanţe blânde şi beculeţe discrete, privind ploaia prin ferestrele generoase. Paşii ne-au purtat apoi spre Cafeneaua Enigma, o cafenea premiată, inedită, în care conceptul de „perpetuum mobile” este rezident permanent. Odată cu înserarea, vine şi visarea... Somnoroşi nevoie mare, am dedicat următoarea dimineaţă unor activităţi revigorante – am vizitat impunătoarea Biserică Sfântul Mihail, ne-am uitat înmărmuriţi la statuia lui Matia Corvinul stăpânind calul semeţ, am urcat spre minunatele cartiere rezidenţiale pe străduţe încurcate doar ca să admirăm panorama asupra Clujului. În paşi grăbiţi (datoraţi entuziasmului şi nu zorului, pentru că am hotărât din start că nu va fi o plecare în care să simţim presiunea timpului), am intrat şi în Salina Turda. Un coridor foarte lung de un alb grunjos, numai bun ca şi locaţie a unui film cu scenariu înfricoşător, ne-a ghidat către intrândurile şi încăperile salinei. Încet, încet, pereţii şi tavanul camerelor au început a se picta în irizaţii cu degradeuri de alb, gri şi negru, urmând modele complicate şi neînţelese. Curând am descoperit măreţia Minei Rudolf, ultimul loc în care a fost exploatată sarea la Turda – cât cuprindeam cu privirea, eram observatori tăcuţi ai multor scenarii posibile: existenţa unor supravieţuitori ai unei lumi post-apocaliptice, sau retragerea umanităţii în subteran, sau aflarea la bordul unei nave spaţiale ultra-performante. Interiorul minei Rudolf este gazda mai multor activităţi – vizitatorii se pot urca într-o roată funcţională pentru a admira totul din mai multe perspective, se pot juca biliard, mini-golf, ping-pong, pot participa la concerte în spaţiul special amenajat pentru audiţii muzicale, pot achiziţiona suveniruri sau pot închiria bărcuţe pentru a se plimba pe lacul subteran sărat (Debarcaderul Mina Terezia). Accesul în mina Rudolf se poate face fie coborând pe scări înguste de lemn (există mai multe căi de acces, printre care şi faimoasa Scară a Bogaţilor), de-a lungul a 13 etaje, fie cu liftul. Următorul popas a fost dedicat Cetăţii Alba Carolina de la Alba Iulia, un loc liniştit, curat şi civilizat. La intrare, statuile Reginei Maria şi a regelui Ferdinand I (care au fost încoronaţi ca şi suverani ai României Mari în Catedrala Reîntregirii din interiorul cetăţii) întâmpină călătorii ce trec pragul cetăţii. Peisajul din interiorul cetăţii te poartă cu gândul la vremuri demult apuse pentru poporul român. Am alocat următoarele câteva ore relaxării totale, plimbându-ne printre statuete de bronz, parcurgând traseul porţilor, admirând statuia lui Mihai Viteazul şi clădirile înconjurătoare. Cetatea este împrejmuită de multă vegetaţie şi de o alee urmărind exact forma cetăţii (o stea cu 7 colţuri), creată pentru accesul cu biciclete şi alte activităţi asemănătoare. Noaptea de Înviere am petrecut-o la Sebeş, un orăşel micuţ, discret, punct de legătură spre partea vestică a ţării. Paşii ne-au purtat pe vastele câmpii ce îngrădesc oraşul, în căutarea Râpei Roşii. Drumul către Râpă nu este semnalizat corespunzător şi nici pietruit, ci doar improvizat, parcă pentru a păstra acest loc secret de ochii curioşi ai lumii. Am răzbit până aproape de Râpă şi am asistat la spectacolul desfăşurat de natură: roşul aprins şi arămiul pietrelor din Râpă contrasta puternic cu verdele câmpiei, iar în apropiere, o turmă de oi alb-maronii împânzea locul. Un tânăr membru al turmei, rănit la un picior, a fost regăsit de un câine lăţos şi alb, păzitorul turmei, şi apoi recuperat de un cioban omenos. Poate că această relatare nu pare deloc impresionantă, însă a fost formidabil să putem fi martorii acestei scene rustice, încremenită în timp. Am înnoptat la Pensiunea Karlhof, o casă splendidă, construită la sfârşitul secolului XIX, amplasată în zona rezidenţială a Sebeşului, recondiţionată şi decorată cu mult bun-gust. Camera (numărul 9) spaţioasă îmbia la visare, iar patul cu baldachin era evident, conform imaginaţiei mele, destinat prinţeselor. Liniştea copleşitoare şi noaptea sosind agale au trasat aleea către un somn prelung, odihnitor. Drumul spre Timişoara urma să ne impresioneze şi mai mult: natura în proprie splendoare, împăturind dealurile în nuanţe de verde smarald şi împletindu-le apoi cu galbenul intens al florilor de rapiţă. Nori complet albi pluteau ca un puf dens şi concentrat deasupra eterului azuriu, alcătuind un mozaic feeric. Oraşul Timişoara ne-a întâmpinat cu vreme închisă. Am luat la picior centrul istoric: am trecut pe sub multitudinea de umbreluţe colorate (strada Alba Iulia), către Piaţa Libertăţii, am fost luaţi prin surprindere de şina veche şi pitorească a tramvaielor străbătând oraşul în lung şi în lat, am privit cu luare-aminte Sinagoga din Cetate, foarte bine-păstrată, ne-am dat întâlnire la Fântâna cu Peşti li apoi am păşit în impresionanta Catedrală Mitropolitană cu înfiorare, am descoperit în apropiere şi Biserica Catolică Înălţarea Sfintei Cruci. Îmi doream să văd Parcul Rozelor chiar cu riscul de a-l vedea neînflorit aşadar, am traversat Parcul Central, apoi Parcul Catedralei, către malul râului Bega. Am descoperit curând splendoarea Parcului Rozelor: un mic eden retras, foarte verde, cuib a sute de tufe de trandafiri în varietăţi de culori, decorat cu foaiere din lemn alb, evocând picturile peisagistice extrem de reuşite având ca sursă de inspiraţie vastele grădini paradisiace. Am văzut şi vechea hidrocentrală de pe râul Bega, Piaţa Unirii, bastionul Maria Terezia, o altă sinagogă din cartierul timişorean Fabric, catedrala Millenium, podul Decebal, Biserica Ordinului Călugăriţelor de Notre Dame. Oraşul este dominat de o arhitectură aparte, cartierele au rămas fidele aspectului iniţial, clădirile frumos colorate par însă prăfuite de trecerea timpului, precum nişte bijuterii preţioase rămase fără strălucire. Pentru ruta de întoarcere, am ales să ne abatem puţin de la drumurile principale pentru a vedea Cascada Bigăr, un cadou minunat al naturii în defileul Cheilor Nerei. Apele cristaline ale cascadei vin de mai sus, din izbucul Bigăr, coboară alene şi iau cu asalt roca ciudată, prăvălind şuvoaiele în forme aparte, deopotrivă interesante şi neuniforme. Această locaţie coincide şi cu Paralela 45 ce străbate România iar întreg locul emană o energie deosebită. Străbătând sudul României, de la Drobeta, prin Orşova, Filipeşti, Craiova şi Slatina, gândul mi-a zburat numaidecât la vechii moşieri şi chiaburi români, cu ale lor moşii, domenii, crame, conace, case de oaspeţi, aparţinând unei epoci uitate poate despre care astăzi putem doar citi, dar cu un farmec specific, greu de redat în cuvinte. Cu sufletul îndestulat de frumuseţea locurilor străbătute, îndrăznesc să vă recomand să vizitaţi România şi să conştientizaţi unicitatea şi desăvărşirea ei. Fără a o judeca prea aspru legat de aspectele uneori mai puţin pozitive pe care le veţi întâlni, ci doar pentru a vă bucura de liniştea pe care o oferă, de întoarcerea către o lume autentică, ce a suferit vagi schimbări de-a lungul anilor trecuţi. Şi nu în ultimul rând, vă doresc să trăiţi ceea ce iubiţi!
2 Comments
|